Stateam si ma gandeam deunazi la o discutie avuta cu o amica acum cativa ani in urma cand eu eram emigrant de putina vreme. Si imi povestea cum dupa o vreme ajungi sa nu mai stii cine esti, incotro mergi si mai ales carei natii apartii. Esti roman dar nu te-ai mai intoarce in Romania decat in concediu. Esti emigrant intr-o tara in a carei cultura nu te poti integra. Cetatenii acestei tari te identifica drept emigrant. Si deodata te trezesti intre ciocan si nicovala.
Intrebarea este: Dupa cat timp de strainatate te instrainezi ca individ, ca personalitate? Unii se integreaza bine in societatile tarilor in care au emigrat, dar multi nu. Si acestia, multi, nu doar ca nu se integreaza dar se si instraineaza de Romania. Apoi vine momentul in care copii acestor emigranti cresc. Ei se nasc si cresc in strainatate, intr-o cultura straina de cea a parintilor. Acestor copii le va fi greu sa inteleaga stilul si mentalitatea parintilor, dar si punctele lor de vedere referitoare la unele obiceiuri.
Cu toate acestea, emigrantul isi cultiva sufletul amestecand cultura si obiceiurile sale din Romania (ca tara de provenienta) cu cele ale locuitorilor tarii de adoptie. Mananca si bea romaneste cand e acasa, dar in oras mananca, bea si se distreaza cum e obiceiul locului. Ar trebui oare sa realizam momentul cand devenim straini de toate si sa incercam sa hranim in noi doar una din culturi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu