Drama unei generatii (II)

"E clar, Romania nu mai are nici o sansa..." - Asa mi-am inceput celalalt articol din aceasta serie. De atunci si pana acum (in 2 saptamani adica) parerea nu mi s-a schimbat, ci dimpotriva sunt din ce in ce mai convins de asta.
Voi incerca sa deschid ochii lumii despre ceea ce (cred eu ca) traiesc parintii nostri.

Parintii nostri sunt deja prea obositi pentru a mai crede, sau a mai spera, sau a se mai bucura. Au dus o viata de cosmar. Ceausescu i-a mutat de ici colo dupa bunul plac al membrilor de partid. Cei mai multi s-au mutat din cauza repartitiilor (de cacat) primite la absolvirea scolilor fie ele licee sau universitati. Si de aici au inceput tot felul de probleme... Sotul sau sotia nu-si puteau gasi ceva de lucru in zona aia si trebuiau sa faca naveta, sau sa stea despartiti, revazandu-se doar la sfarsitul saptamanii. Considerati exemplul unei familii in care unul era inginer agronom, celalalt fiind sa zicem siderurgist. Altii au fost obligati sa se mute pentru ca mintile luminate din Comitetul Central au facut intregi platforme industriale in orase unde nu exista forta de munca necesara. A se vedea cazul Brasovului dar si a altor orase puternic industrializate.
Dar asta nu ar fi fost o problema daca acolo unde ar fi fost traiul de azi pe maine ar fi fost posibil. Dar nu... Parintii nostri s-au chinuit sa ne creasca stand la rand (a se citi cozi la care nus tiai daca iti ami ajunge randul) pentru a lua o sticla de lapte care oricum se dadea cu ratie! Apoi fugeau ca din pusca la auzul oricaruia dintre cuvintele "carne", "oua", "portocale", "cascaval", "branza", "lapte", "ulei" alaturi de "alimentara". Nu aveau peste 30 de canale TV ca astazi, dar aveau de stat la cozi. Nu stateau acasa 2 ani ca sa ne creasca ci doar 3 luni. Nu ne puteau oferi altceva decat banalele carpe din comert, pentru ca haine nu puteau fi numite. Fiecare cunostea pe cineva care cunostea pe altcineva care iti putea face rost de farama de occident pe care si-o doreau. Erau vremurile in care BT-ul si KENT-ul reprezentau valuta forte. Cartusele de tigari erau ca niste chei alternative care deschideau usile bine ferecate ale sistemului. Asta pana la lovitura de stat revolutia din '89.
Dupa Decembrie '89 lucrurile s-au schimbat. cei mai multi au reusit sa-si cumpere cutiile de chibrit apartamentele in care locuiau, mai ales datorita devalorizarii monedei nationale si a faptului ca nu era prevazut in contracte le vanzare-cumparare o clauza de ajustare in raport cu inflatia. Asadar dupa '90 a inceput nebunia... Cumparam orice era strain si denigram tot ce era romanesc. Si astfel au inceput problemele... Au tot crescut preturile, salariile ramanand de cele mai multe ori in urma. Au inceput sa cada fabricile, multi trezindu-se someri.Si lupta lor a continuat. Unii au decis sa plece in strainatate pentru a putea oferi copiilor lor (adica noua) mai mult decat si-ar fi permis ramanand in Romania. Multi au plecat lasand in urma copii si soti(i) pe care aveau sa-i revada doar dupa ce romanii nu au mai avut nevoie de viza pentru a calatori in Europa. Pe unii, copiii lor i-au recunoscut cu greu. Altii au plecat sot si sotie, lasand copiii in urma. Bunicii, rudele sau prietenii ramasi in tara au incercat sa se ocupe de ei. Multi au trait adevarate drame.
Altii au ramas in tara gandind ca nimeni nu-ti poate creste copilul mai bine decat o faci tu. S-au chinuit sa se adapteze capitalismului. Se vedeau iesind la pensie din fabrica unde s-au angajat cand au absolvit scoala, dar s-au trezind schimband 2-3 locuri de munca pe an. Au fost care si-au inceput afaceri care s-au sfarsit tragic in anii tepelor (1990-2000).
Cei mai multi dintre parinti asteapta acum pensia, privind viitorul circumspect. Locurile de munca se imputineaza, cele care mai apar sunt platite jalnic. Cei care inca mai lucreaza s-au trezit chemati de angajatori pentru a negocia scaderea de salariu. Din pacate in lupta asta sunt din nou singuri pentru ca generatia nostra nu ii poate ajuta. Cei care sunt in tara nu isi pot ajuta parintii, iar cei care au plecat in strainatate nu le sunt alaturi. In plus sistemul de asigurari sociale a ajuns demult la fundul sacului.
Mai vad oare parintii nostri vreun viitor pentru ei? Oare nu se simt tradati de toti si de toate? Mai au puterea sa fie optimisti? Sistemul si tranzitia nesfarsita i-au ingenunchiat si ei pur si simplu nu mai indraznesc sa spere...

Urmam noi?